Nicolae Leahu
CATEDRA (TRANSISTORICĂ)
DE LITERATURĂ ROMÂNĂ ȘI UNIVERSALĂ
Sigur că aș vrea să scriu: cu origini în timpuri imemoriale, Catedra…
Dar… n-ai cum, Clio ține lupa deasupra noastră, supraveghind fiece afirmație și amendînd orice alegație mai zvăpăiată… Prin urmare, ne vom conforma datelor; celor cunoscute, neîndoios.
Cuprinzînd mișcarea literelor bălțene cu o privire diacronică, reținem, grosso modo, cam trei generații de literați la trei sferturi de secol. E o densitate mai mare decît cea invocată de Thibaudet (3 generații la un secol), dar timpul, cum se știe, uneori nu prea mai are răbdare, precipitîndu-se, recuperînd de-a valma pierderile sau numai risipa și înaintînd către orizonturi sprințare sau anxioase, dacă nu tulburi de-a binelea.
Cum e și firesc, întîia generație este cea a ctitorilor, numeroși și fluctuabili în scripte, mai ales în primul deceniu de activitate (1945-1955) al Catedrei de limba și literatura română („moldovenească”, în limbajul epocii). Din varii motive (număr de ore, contingent redus etc.), lectorii de la începuturi (Maria Șciuca, Tudor Ciornîi, Alexei Gobjelean, Efim Levit ș. a.) vor preda atăt discipline literare, cît și lingvistice, această stare de fapt încheindu-se, baremi parțial, aproximativ prin 1954, după moartea lui Stalin, cînd numărul înmatriculărilor crește, selecția de personal didactic devine mai relaxată din punct de vedere ideologic, iar profesorii formați în înterbelic, în… „regimul burghezo-moșieresc”, nu mai suscită o iritare la fel de mare oficialilor bolșevici precum se întîmpla imediat după război. În acest context vor veni în Catedră Anton Zencenco, Pantelimon Botezatu, Ion Evtușenco, Lev Eșanu ș.a., unii dintre ei find deja nevoiți să reia sau chiar să … repete (deja în format marxist, bineînțeles) studiile filologice sau pedagogice.
Aceștia din urmă, susținuți de un grup de proaspeți absolvenți ai Universității din Chișinău (Elena Ciornîi, Eliza Botezatu, Ion Botezatu, Vladimir Mocanu, Valeriu Senic, Nicolae Bilețchi ș.a.) vor constitui nucleul celei de-a doua generații de literați bălțeni, chiar dacă, după perioade de angajare mai scurte sau mai lungi, cu toții se vor transfera la Chișinău, ocupînd poziții importante în ministere, la Academie, în universități, la Uniunea Scriitorilor, în edituri, în presa de cultură, la televiziune, la Studioul „Moldova-Film” sau în Parlament. Celor plecați le vor lua locul (unii, numai pentru cîțiva ani) Grigore Arbuz, Eugen Lungu, Gheorghe Calamanciuc, Ion Cațaveică, Ion Bogatu, Valentina Odagiu, Maria Bragari, Valentina Enciu, ultima fiind, actualmente, și cel mai longeviv cadru didactic al Catedrei de literatură română și universală, fiind angajată în 1981.
Cea de-a treia generație de literați bălțeni își face apariția în scenă prin 1984-85, cînd sînt angajați Maria Șleahtițchi (pentru început, în Catedra de limbi materne), Nicolae Leahu, Anatol Moraru, Valentina Budurin, Margareta Curtescu ș.a. În cîțiva ani, dar mai ales după 1991, așa cum specialitatea Limba și literatura română (în combinație cu specialitatea B, dar și ca specialitate B) își va spori considerabil contingentul, li se vor adăuga Tatiana Potâng, Adrian Ciubotaru, Lucia Țurcanu, Raisa Leahu, Ghenadie Nicu, Ana Bantoș și Natalia Hariton, iar pentru specialitatea Jurnalism (din 2008), creată și susținută tot cu eforturile literaților, Vitalie Cazacu, Daniela Baciu, Valeriu Gorbul ș.a.
Din 2013, cînd are loc cea mai recentă reorganizare a facultăților (cele de Filologie și Limbi Străine fiind topite în cea de Litere), în Catedra de literatură română și universală vor începe să activeze și profesori reprezentînd discipline legate de literaturile franceză, engleză, germană, rusă: Tatiana Suzanski, Vladimir Brajuk, Lara Aladin, Ecaterina Niculcea, Liliana Gheorghiță, Ludmila Cabac, Ana Muntean, Oxana Stanțieru, Iraida Băicean ș.a.
Catedra (propriu-zisă) de literatură română și universală s-a născut în 2 mai 2000, cînd este emis ordinul de (re)descălecare, cu un termen consacrat de tradiția istoriografică. Și, așa cum orice act de întemeiere presupune și o jertfă (să ne amintim de Molda, bunăoară), ofranda adusă zeilor, în cazul respectiv, a fost Catedra de limba și literatura română, care slujise instituția aproape 55 de ani, iar acum, după ce fusese mai întîi o ființă bicefală, cu lingviștii de-o parte și literații de cealaltă, lua chipul androginului despicat…
Și pentru unii, și pentru ceilalți filologi (stresați cu toții de accesul limitat la infinitezimalele specializării Celuilalt), „despărțirea” părea a fi împlinirea unui vis de aur, deși, după cum o vor arăta timpurile, desprinderea nu se va produce brusc, cele două catedre continuînd să gestioneze la patru mîini, cam încă un deceniu, aceleași programe de studii, contingente, proiecte, reuniuni academice (de exemplu, șapte ediții ale Colocviului Științific Internațional „Filologia secolului al XXI-lea) etc.
În consecință, ca să înțelegi multidecenala istorie a despărțămîntului literar al Catedrei de limba și literatura română (1945-2000), va trebui să distingi, pe de o parte, o epocă a acumulărilor de personal și de experiență didactico-științifică, între 1945 și 1984-85, iar, pe de altă parte, cam între 1984 și 1991, o prelungire încet-încet răsucită înspre o teleologie a tuturor posibilităților. În acest din urmă an, 1991, Ordinul nr. 5-407 din 24 septembrie 1991 instituia Secția de literatură română în cadrul Catedrei cunoscute. Sarea întîmplării pare a sta în faptul că lingviștii, mai numeroși (aveau și mai au cursuri și prin alte facultăți), nu săriră să se autonomizeze, sugerînd cumva că ei rămîn ce-au fost, Catedra…
Întîia fisură, deci, n-a fost gravă, chiar dacă simptomatologia sugera că apariția Secției literatură română și universală va avea și niște consecințe. Fusese numit un șef – Maria Șleahtițchi, proaspăt doctor în filologie cu specializarea în literatura pentru copii (și întîiul românist postbelic din Basarabia care, în noul context politic, nu mai fusese nevoită să-și traducă în rusă teza de doctor); secției i se atribuise un sediu propriu; avea un laborant remunerat, obținînd și dreptul de a-și gestiona normele și activitățile specifice. Unde mai pui că unii literați aproape nu se clintiră din Catedră, frecventînd Secția doar cu ocazii organizatorice ineludabile. Ceea ce nu înseamnă că Secția nu funcționa. În scurt timp, vocile iuți o botezară, rusește, „cafeterii”, ceea ce era o ironie deplasată, pentru că în noua Secție de literatură se bea exclusiv… cafea naturală, în timp ce în … „cafeterii”-le sovietice doar … „nechezol”, un soi de băuturică livrată soldafonic la stakan și aluzionînd la ceva vag și lipsit de gust. Dar Secția de literatură nu se împiedică de-un… „ciot” verbal, de-un cuvînt adică și își căută de treabă. Dincolo de rutină, membrii (fideli, am putea spune) ai Secției începură să dezbată probleme de literatură română (erau, la propriu, o groază de lucruri de învățat, nestudiate în facultate); mergînd în deplasări de documentare (la Iași, Suceava etc.), la specializări (Iași, Cluj), citind sau recitind (Arghezi, Blaga, Bacovia, Barbu, V. Voiculescu; Stănescu, Sorescu, Dinescu, Cărtărescu, Popescu și „Arta…” lui; Camil Petrescu, H. Papadat-Bengescu, Mircea Eliade, Anton Holban, Marin Preda, Ștefan Bănulescu, Nicolae Breban, Fănuș Neagu, Augustin Buzura, Paul Goma, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Ioan Groșan ( o, cît de mult le plăcu tuturor Groșan!), Ștefan Agopian și, iarăși, Mircea Eliade (postbelicul), Vintilă Horia etc., cenacliind și colocviind cît încape la sediu, dar și în afara lui (de exemplu, joia, în sala de lectură a Bibliotecii municipale pentru copii, administrată, o vreme, de scriitoarea Silvia Celac); se apropiară de Secție și profesorii școlari (Tatiana Cociu, Ana Garabazei ș.a.), interesați și ei de discuțiile catedratice despre… atlantida literară românească…
Într-o zi, fură puse bazele unei Fundații „Alecu Russo”, care, e adevărat, n-a mers mai departe de organizarea unui colocviu științific și a unor festivități omagiale, vremurile fiind mai mult decît paupere ca să descoperi pe undeva filantropi întru… idealuri; se inițiară escapade prin școli și licee, în căutare de talente literare sau filologice; se organizară seminare metodologice, numere tematice de ziar, prelecțiuni pe la Drochia, Dondușeni și pe unde se mai găseau spirite deschise către o abordare liberală a problemelor actualității.
În fond, acești tineri (Maria Șleahtițchi, Anatol Moraru, Margareta Curtescu, Valentina Budurin și subsemnatul, în ipostaza de cumulard, pînă în 1993; li se va ralia, pentru cîțiva ani, și Mircea V. Ciovanu), susținuți și de lingviști, ca Gheorghe Popa, înainte de toate, formară o echipă solidară și combativă. Ei își propuneau, nici mai mult, dar nici mai puțin, un program de sincronizare cu literatura română și adoptarea (necondiționată, cum altfel) a criteriului estetic la evaluarea producției literare interriverane. La basarabeni, în 1991-1995, cu războiul la poartă, această poziție crea nu numai disconfort, ci, de-a dreptul, reacții de respingere (bălțene, dar și chișinovete) sau măcar de repliere pe terenul mai sigur al căldicelului literar autohton sau al unui etic nu fără reminiscențe ale ideologiei anterioare.
În 1 martie 1995, odată cu apariția primului număr al revistei „Semn”, grupul dobîndește contur, atrăgînd pe orbita sa și cîțiva studenți extrem de promițători (Adrian Ciubotaru, Nicoleta Rotaru, Stela Baidaus, Daniela Boclincă-Păduraru), fiecare dintre aceștia confirmînd ulterior promisiunile avansate, fie ca profesori și cercetători, fie ca oameni ai scrisului. Către 1997-98, Adrian Ciubotaru și Lucia Țurcanu sînt deja asistenți prin cumul, deși simultan își scriu tezele de licență, mai luînd (cu dreptul eminenței!) și toate bursele care sînt puse în joc la nivel universitar și național. Angajarea lui Mircea V. Ciobanu (cumulard între 1994-1998), a lui Adrian Ciubotaru și a Luciei Țurcanu, ca și a Tatianei Potîng, a Raisei Leahu, a Dianei Vrabie și a lui Ghenadie Nicu va întregi profilul Secției de literatură, care, izbutind între timp să fie desființată și rapid reactivată, în 2000 obținea statutul de catedră universitară. Oricît de unite filologic, lingvistica și știința literară au, cum se vede, și ceva de împărțit și, în primul rînd, gestiunea unei tensiuni dintre aspirațiile sistemice ale lingvisticii și admirația pentru libertatea spațiilor imaginarului, la cea din urmă.
Cu urcușuri și coborîșuri, după cum a fost voința oamenilor de a fi și de a rezista forței brutale a împrejurărilor ideologice, Catedra de literatură română și universală a avut în destinul ei secvențe temporale cînd accentuat didactice (și chiar didacticiste, locul înțelegerii ținîndu-l, cîndva, pe-alocuri, învățarea pe de rost), cînd mai apăsat culturalizatoare sau orientate spre reflecție, creativitate și cercetare. Practic, în fiecare din aceste perioade cercetării i-a revenit un loc însemnat, cel puțin ca aspirație academică, chiar dacă productivitatea editorială a cadrelor didactice a variat de la etapă la etapă în funcție de caracterul fiecăruia, de pregătirea efectivă a acestora, de disponibilitatea instituției de a valorifica manuscrisele, dar și de dorința literaților de a se implica în dezbaterea de specialitate, care, timp îndelungat a presupus și varii forme de pact ideologic, ba și de gravă subordonare politică a actului de cercetare.
Evaluînd producția științifico-didactică a literaților (ca și a lingviștilor, de altfel), se va observa că parte însemnată a scrierilor primei jumătăți de secol mai rezistă doar parțial exigențelor actuale fie pe motive ideologice, fie pe motive de limbaj căzut în desuetudine sau de schimbare a orizontului de așteptare. Mai sînt citite și citate cărțile Elizei Botezatu (Poezia meditativă, Cheile artei, monografiile dedicate lui Pavel Boțu și Dumitru Matcovschi sau culegerile postcomuniste de studii și articole), în timp ce opera critică a spectacularului profesor și administrator (șef de catedră, decan) care a fost Valeriu Senic a intrat cu desăvîrșire în uitare, scrierile sale, prea dens împănate cu mirodenii ideologice și reverențe politice, interesînd, azi, poate, doar istoria literară.
Pe linia de hotar a anilor prăbușirii imperiului, se pare că tinerii literați bălțeni trăiau nu numai un puternic impuls creativ, ci însuși sentimentul încheierii unei etape istorice. Iată de ce ceea ce a urmat e descriptibil mai ales în termeni de „febră”, obligațiile didactice mergînd mînă în mînă cu
elaborarea tezelor de doctorat, dar și cu angajarea într-o acțiune larg orchestrată de impunere a unui nou spirit literar. El s-a concretizat, pe de o parte, în lansarea revistei literare Semn, care devine una dintre vocile cele mai influente în dezbaterea literară a anilor 1995-2012, în Basarabia, dar și, ceea ce este mai important, una dintre publicațiile recunoscute la nivel național, numele ei făcîndu-se auzit cînd în Parlamentul României (cu ocazia total nefondatei pîri că ar fi… „antinațională”), cînd în paginile revopsitului oficios guvernamental Moldova suverană, de la Chișinău, care blama, cu pana urii de sine, mînuită de lexicocrahul Vasile Stati, „cuibul de românași de la Bălți”, cînd în paginile săptămînalului Literatura și arta, care îi inventa, ca să zicem astfel, fizionomii indecente.
Pe de altă parte, încercînd o redimensionare a discursului critic și istorico-literar, tinerii literați bălțeni se aventurează să deschidă noi piste în cercetarea literară (cel puțin, autohtonă), redactînd cîteva monografii de pionierat, cum sînt Ultima epifanie (1999) și Manierismul românesc (2015) de Lucia Țurcanu, Eternul Orfeu (2005) de Margareta Curtescu, Romanul generației ҆ 80. Construcție și reprezentare (2015) și Arta narațiunii (2020) de Maria Șleahtițchi, Sfîrșit de secol. Decadentismul literar și ideea de decadență (2016) de Adrian Ciubotaru; inovatoarele lucrări Proverbul. Exerciții și jocuri didactice (2008), Predarea textului dramatic postmodernist (2009), Textul liric. Lectură, înțelegere, interpretare de Raisa Leahu sau Ion Druță. Opera epică și dramatică (2010), Dumitru Matcovschi. Opera lirică, epică și dramatică (2014), Scurt metraj fără final (2019) de Anatol Moraru, Continuitate și ruptură în critica românească din Basarabia (1985-2010) (2024) de Natalia Hariton ș. a. De același creuzet spiritual țin și numeroasele volume de critică, manuale, ghiduri didactice, antologii semnate de Mircea V. Ciobanu, Diana Vrabie, Tatiana Potîng, Ludmila Șimanschi, Vasile Iftime ș.a., care, fie că au fost sau sînt cadre didactice, doctoranzi, masteranzi ai Catedrei de literatură română și universală, fie că aparțin ideatic aceluiași cerc de preocupări literare și culturale.
Niciun evaluator onest nu va trece cu vederea, desigur, nici alte cîteva contribuții importante ale literaților bălțeni, care, chiar admițînd că nu vor fi dat tonul, n-au fost nici pe post de talgere în procesul de elaborare a colecțiilor de antologii Literatura din Basarabia. Secolul al XX-lea (12 volume, Editurile Știința și ARC, 2004-2005; Cîmpul de lectură (15 volume, Editura Știința, 2015-2025, dar proiectul continuă); Literatura din Basarabia. Început de secol XXI (6 volume, Editurile Știința și ARC, 2017) sau, mai nou, colecția Literatura română din Basarabia (cu, deocamdată, 2 volume antologice, dedicate poeziei și eseului, semnate de Nicolae Leahu și Adrian Ciubotaru), care au fost și rămîn printre cele mai radicăle forme de celebrare a criteriului valoric în stînga Prutului, iar, prin colecția Cîmpul de lectură, și la nivel național.
Nota specifică a Catedrei de literatură română și universală din Facultatea de Litere a Universității de Stat „Alecu Russo” din Bălți în rîndul catedrelor de profil din Republica Moldova și din Țară nu pare a ține însă de critică, istorie și teorie literară, oricît de mult contează acestea în palmaresul academic (la acreditări, de pildă, care, între altele, au fost mereu luate la termen), ci, cu totul neașteptat (ca și în cazul omoloagei sale de la Universitatea „Transilvania” din Brașov), în domeniul creației literare.
Afirmați, cel mai ades, în primul rînd în spațiul literaturii artistice, membrii Catedrei bălțene au contribuit substanțial, în ultimul sfert de secol, la dezvoltarea repertoriului dramatic (mai activ, Gheorghe Calamanciuc; mai puțin activ, dar apăsat experimental Mircea V. Ciobanu, Maria Șleahtițchi, Adrian Ciubotaru, Anatol Moraru); scriu și experimentează în domeniul prozei
(Mircea V. Ciobanu, Anatol Moraru, Gheorghe Calamanciuc, Adrian Ciubotaru ș.a.) sau, aproape în majoritate, sînt poeți (chiar și atunci cînd au publicat doar în junețe – Eliza Botezatu, Eugen Lungu, Raisa Leahu și Diana Vrabie) sau n-au editat doar deocamdată, precum Anatol Moraru și Natalia Hariton, bunăoară.
Grupul de poeți al Catedrei, poate încă insuficient mediatizat și valorizat, pentru că (fiind vorba de creatori polivalenți, dar și parcimonioși) iese mai rar la rampa liricii decît industrioșii specializați, ca să introducem și-un termen plastic, este unul redutabil, cărți mai vechi sau recente ( Măsura de laudă de Ion Cațaveică, Haydn între două claxoane și Resetare de Mircea V. Ciobanu, Prinsă între clamele speranței, Simple bluesuri, Iubirea altfel și Inima desenată pe cer de Margareta Curtescu; O săptămînă de poeme nescrise, Oleandrii mă strigă roz, Fragile de Maria Șleahtițchi; Deșertul consoanelor, Un link spre nicăieri de Ghenadie Nicu; Omul roș de Adrian Ciubotaru; Poemele repaosului, Toamnele lui Adam, Alunecarea din vis ș. a. de Gheorghe Calamanciuc) dezvăluind forța și diversitatea stilistică a pleiadei bălțene a liricii românești din Basarabia.
Publiciști și eseiști activi, cel puțin în parte, cu rubrici (uneori decenale) în ziare (Ziarul de Iași, Jurnal de Chișinău, Gazeta de Chișinău) și reviste de cultură (Contrafort, Sud-Est cultural, Revista literară, Viața Românească), redactori și administratori ai varii publicații (Semn, Accent provincial, Confluențe bibliologice, Sintagmele, Sud-Est cultural, Noua revistă filologică, Revista literară ș.a.), colaboratori activi și memorabili ai posturilor de radio și televiziune de pe îmbe maluri, iar, mai nou, și comunicatori vizibili pe rețelele de socializare, membrii (transistorici, bineînțeles) ai Catedrei de literatură a universității bălțene și-au multiplicat energic discursul, deschizîndu-l către cultură în cea mai generoasă accepție a acesteia. Este nu numai un reflex al viziunii pluraliste, încrezătoare în alternative, mai este și unul etico-civic, în tot cazul, unul înverșunîndu-se să stabilească reguli de conviețuire publică, să propună soluții de lectură și interpretare a semnelor scrise sau trăite, dar și să stăvilească plagiatele, derapajele, degringoladele unei lumi încă slab articulate profesional și intelectual.
Tratată, în general, cu indiferență, dacă nu cu ostilitate de autoritățile locale și centrale, pentru totala sa opacitate la compromis în chestiunile de principiu, Catedra de literatură română și universală și-a cultivat cu consecvență discipolii înzestrați, atrăgînd pe orbita sa, ca asistenți, noi și noi tineri filologi ( Natalia Popanu, Elena Botnarciuc, Cristina Leșcic-Antoni, Tatiana Boj, Ludmila Șimanschi, Inga Edu, Ana Buzuleac, Corina Iavorschi ș.a.), care, deși nu s-au reținut în state vreme îndelungată, au evoluat ca profesioniști, dînd strălucire instituțiilor care i-au adăpostit, la fel cum cadrele didactice formate (și) sub auspiciile catedrei au contribuit în moduri absolut remarcabile la viața instituțiilor care le-au solicitat competența și larga disponibilitate culturală: Mircea V. Ciobanu, vice-ministru al Educației și redactor-șef al Editurii Știința; Lucia Țurcanu, redactor al Editurii ARC, redactor-șef adjunct al revistei Sud-est cultural și cercetător științific la Muzeul Memorial „Mihai Eminescu” din Ipotești; Tatiana Potîng, vice-ministru al Educației, vice-premier al Guvernului Republicii Moldova, prorector pentru activitatea științifică al Universității „Dimitrie Cantemir”; Adrian Ciubotaru, șef al Departamentului Managementul Cărții al Editurii ARC, redactor-șef adjunct la Revista literară; Maria Șleahtițchi, secretar științific al Secției Științe Umaniste și Arte a Academiei de Științe a Moldovei, Director al Muzeului de Literatură, Natalia Hariton, șef de sector la Institutul de Filologie „B. P. Hasdeu” etc.
Angajîndu-se într-un efort mereu reluat de recuperare a însemnelor identității naționale (prigonite, ocultate sau pur și simplu demagogizate de guvernanți schimbîndu-și opiniile de la o clipă – politică – la alta), Catedra de literatură română și universală a USARB și-a făcut o chestiune de onoare din invitarea sau omagierea în Facultatea de Litere a unor figuri importante ale culturii naționale: Eugeniu Coșeriu, Marin Mincu, Nicolae Manolescu, Dumitru Irimia, Stelian Dumistrăcel, Ion Pop, Gheorghe Chivu, Traian Diaconescu, Grigore Vieru, Irina Mavrodin, Gheorghe Crăciun, Ion Bogdan Lefter, Mihai Cimpoi, Nichita Danilov, Vasile Gârneț, Vitalie Ciobanu, Mircea A. Diaconu, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Ion Vianu, Emil Brumaru, Ion Mureșan, Gellu Dorian, Eugen Negrici, Vladimir Beșleagă, Emilian Galaicu-Păun, Claudiu Comartin, Gheorghe Prini, Gheorghe Erizanu, Savatie Baștovoi, Ioan Pintea, Vasile Romanciuc, Serafim Saka, Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, Nicolae Popa, Grigore Chiper, Irina Nechit, Ion Hadîrcă etc. etc.
Parcurgînd, în opt decenii, o cale deloc simplă, Catedra de literatură română și universală și-a dezvoltat o amplă infrastructură organizatorică, de la închegarea unui colectiv profesoral în stare să facă față sarcinilor școlii superioare la asumarea răspunderii de a pune în circulație produse intelectuale tot mai complexe, de la acreditarea unui Profil de cercetare la instituirea Seminarului științific de profil pentru susținerea tezelor de doctor și de doctor habilitat în filologie și la crearea (în comun cu Catedra de limba română și limbi romanice) a Școlii Doctorale Filologie (2015). Alături de absolvenții relativ recenți sau recenți ai vechiului format al studiilor doctorale, îndrumați de conducători științifici din catedră, doctoranzii Școlii Doctorale Filologie reprezintă o nouă buclă în spirala consolidării studiilor literare în USARB și în această parte de țară.
Debutînd într-un moment tragic al istoriei contemporane și traversînd, alături de neamul său, alte cîteva răsturnări de situație ideologică sau politică, Catedra de literatură română și universală a USARB a împărtășit, fatalmente, și acel destin estic de a construi demolînd și de a demola reconstruind. Am vrea să credem că cel puțin în ultimele decenii Catedra a reușit să se sustragă acestui destin, izbutind SĂ (SE) FORMEZE CREÎND și SĂ (SE) CREEZE FORMÎND, adică să edifice răbdătoare un spirit capabil să înfrunte neșansele locului și intemperiile istoriei. Iar această muncă, dincolo de patetisme, își caută continuitatea…